marți, 31 martie 2009

Doar flori


O clipa de vei sta pe ganduri
Si-ai sa te-ntrebi de ce traiesti
Un tainic glas iti va raspunde
Sa lupti, sa speri si sa INVINGI!

luni, 30 martie 2009

Un fotoliu pentru iubitorii de carti


Cat de mult mi-as dori sa stau in acest fotoliu,sa fiu inconjurata de carti.Daca m-ai pune sa aleg intre un telefon sau chiar o masina si acest fotoliu,va spun sigur ca as alege fotoliul!Voi avea oare ocazia vreodata sa stau in acesta?

Certitudini


Cu certitudine suntem conturati de zambetele care obisnuiau sa apartina rutinei de demult.Culoarea este stearsa aparent.Raza de soare primita mi-a inveselit fata.Poti zambi pentru prezent si viitor indiferent de contrastul extravagant care iti sare in ochi.Lumina se aseaza pe suprafete taioase,lasand unele portiuni in umbra.Intentionat?
Forme date de sentimente abstracte se raspandesc continuu,invadandu-ne teritoriul,candva personal.Hotararea de a recastiga acel teritoriu,pe langa sentimentele tipice cauzate de o intrecere,da nastere magiei.Viata fara magie nu mai era la fel,magia fiind,desigur,doar o acoperire al adevaratului sens.
Adevarul realitatii nu poate fi acceptat de multe forme insufletite care se lasa prada sentimentelor interpretate.Adevaruri spuse la momentul potrivit,cu o semnificatie care sta la baza inceputului.
Fraze repetate constant intaresc scutul pe care si-l formeaza,realitatea sufleteasca fiind alta.Realitatea nu este acceptata,gasind scuza ideala.Chipurile proiectate dispar la lumina!
Versiunea originala al respectivului prototip ramane pastrata cu grija si hotarare,adaugandu-i-se treptat noi trasaturi purificate de timp si reflecttia timpului trecut,in prezent si viitor.
Pentru oglindirea a ceea ce era frumos pentru noi(noi,cu semnificatie foarte redusa)in trecut si se oglindeste in prezent aspirand spre viitor!

duminică, 29 martie 2009

Curajul de a fi tu insuti


Orice demers spiritual ne indeamna mai intai la purificare si la dezvaluire,ne invita sa postim cu inima si sa ajungem cu sufletul.
Chiar daca impune renuntarea la iluzii,el nu ne scuteste de o munca de arheologie personala,adica de o meditatie asupra trecutului nostru,repetitilor si
mostenirilor noastre.Si nu ne fereste de clarificarea convingerilor noastre,de o exploatare a capcanelor si neintelegerilor care ne leaga de maini si de picioare sau ne pune bete in roate in relatiile cu celalalt sau cu noi insine.Pentru setea de semnificatie care ne stapaneste in anumite moment ale vietii se inseala adesea si poate fie, sa se astampere cu bauturi gustoase si mieroase,dar imbatatoare si toxice,fie sa se stinga in raspunsuri excesive.Daca prosperitatea se stinge printr-o implinire interioara,atunci aceasta implinire trebuie totusi sa se poata transpune intr-o experienta a cotidianului tesuta dintr-o retea de relati active si creatoare cu sine si cu celalti.
In acest moment de instabilitate de durata sau tranzitorie care caracterizeaza orice schimbare,este de dorit si chiar necesar sa cautam repere valide si verificate,pentru a ne mentine la suprafata,ancorati pe linia noastra.Repere demne de acest nume care,fara sa ne dicteze pasul urmator,sa ne ajute sa pastram drumul cel bun,fara a ne stanjeni totusi,cautarea si elanul intrebarilor.Cu cat mai mult in jurul aspiratiei la inaltarea spiritual misuna amenintarile..boala idealismului,decolarea nu intotdeauna controlata catre starile de constienta diferite,sau aterizarile fortate pe nisipurile miscatoare al cotidianului sec.
Ce lung si presarat cu capcane este drumul catre gasirea unui sens pentru manifestarile banale si imprevizibile ale vietii,pentru a depasi aparentele,pentru a ajunge la un accord.Inainte de a devein noi insine izvoare ,va trebui sa navigam pe bajbaite sau sa fim indrumati pentru a ne gasi calea.
Calea se prezinta cand ca un spatiu imens intre credinte si certitudini ,ca un drum ingust pe care se confrunta intuitii si experiente.

sâmbătă, 28 martie 2009

Cat de repede poti scrie?

Intra pe http://romanian-speedtest.10-fast-fingers.com/ Scrie in casuta intr-un minut cuvintele dezordonate.Vei primi rezultatul pe loc si il vei putea afisa in propriul tau blogg.Incearca...Bafta!
Eu am facut testul iata rezultatul:
55 de cuvinte

Speed test

Cuvine si necuvinte


"Toti oamenii se aseamana prin cuvinte, numai faptele ii deosebesc." (Moliere)
"Printre lucrurile mele cele mai de pret pe care le posed sunt si cateva cuvinte pe care nu le-am spus niciodata."(C.Rega)
"Cat timp nu ai vorbit, cuvantul a stat in puterea ta, de indata ce l-ai rostit, el te tine sub puterea lui."
"Pata pe care o lasa o singura minciuna nu poate fi stearsa de o suta de vorbe adevarate."(Abu Shakur Balkhi)
"Poti darama un oras, arde o carte, zgaria o marmura, dar nu poti sterge urma unui cuvant intr-un creier."(E.Estaunie)
"Pentru fericirea personala este necesar sa-ti controlezi fiecare cuvant si fiecare fapta, caci exista cuvinte care lovesc mai puternic decat bataia si multi sunt aceia care injunghie cu limba mai rau decat cu pumnalul."(S.Smiles)
"Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere."(Lao Tse)
"Mii de cuvinte - nu-s cat o fapta, ia aminte!"(H.Ibsen)
"Cuvintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut asa de mult sa planga si nu au putut."(L.Blaga)
Sagetile strabat corpul, cuvintele rele sufletul."(Gracian)

vineri, 27 martie 2009

Filozofia =intelepciune ???


Ca stiinta (impropriu poate, numita stiinta, caci de fapt ea defineste conceptul de stiinta in moduri contradictorii), filozofia se ocupa cu incercarea de a raspunde la intrebarile ce au framantat omenire inca de la inceputurile ei, intrebari despre viata, fiinta, eu, adevar, timp etc.
De multe ori filozofiei i se atribuie echivalentul "intelepciune". De ce intelepciune? Pentru ca numai rasfoind o carte de filozofie sau doar un succint studiu al vreunui mare titan al filozofiei o sa descoperim ca nici un filozof nu a ajuns la o definitie clara, concisa sau la vreo demonstratie exacta si imuabila a tuturor conceptelelor lansate.Si atunci cum putem numi un filozof intelept cand nu a facut decat sa aduca si mai multe intrebari care graviteaza in jurul alteia? Raspunsul vine tocmai in capacitatea acestor mari oameni (filozofii) de a sesiza ca de fapt omenirea nu va putea cunoaste niciodata toate raspunsurile la aceste intrebari.
Si atunci ce rost mai are sa ne mai tulburam incercand sa le explicam? Aici e, consider eu, frumusetea filozofiei: sa fi capabil sa te incumeti sa rezolvi unele dintre cele mai mari enigme ale omenirii stiind ca nu o sa poti face niciodata asta.
De fapt filozofia iti starneste setea de cunoastere, sete ce nu va fi niciodata astamparata, pentru ca nu poti afla niciodata toate adevarurile universului. Ceea ce e cu adevarat remarcabil in filozofie este ca ea este stiinta ce defineste stiinta. In general acest termen trimite cu gandul la exactitatea cu care o disciplina inglobeaza informatii referitoare la anumite fenomene.
Filozofia este, daca vreti, o stiinta inexacta. La nivel semantic este o contraditie a termenilor necesara pentru a explica de fapt ce inseamna filozofia. Ea are concepte, ideei care se pot aplica cu usurinta in viata reala (in sensul ca suna logic) insa pe de alta parte multitudinea curentelor si teoriilor (de multe ori contradictorii) sunt bulversante. Spun "sunt" si nu "par" pentru ca ele se contrazic uneori profund insa toate PAR reale, logice.
De aceea filozofia (nu) e o stiinta: pentru ca e antitetica. E simpla (aparent), dar complicata facandu-te sa te pierzi in hatisurile ei. E intesata de teorii care se opun, de teze si antiteze care compun... sinteze.De aceea imi place filozofia. E indeajuns de simpla ca sa o intelegi dar suficient de complicat de patruns.

Puterea apei


Imi place apa, in orice forma a ei, mai ales solida...
Imi place albastrul, sticla, oglinda, marea, lacul, orice contine apa.
In conceptia lui Heraclit tot universul se baza pe principiul panta rhei ("Totul curge")Totul evolueaza,nimic nu este static ci in permanenta miscare , intr-un ritm unic.
In sintoism si hinduism apa era chiar asociata unor zeitati. Apa curata si purifica nu numia fizic si si spiritual atat nou - nascutul (botez) cat si decedatul (inmormantare).
In mitologie apa este cu element incarcat cu putere spirituala. Se credea ca cei scufundati in apa Styxului deveneau nemuritori (Achile si-a ratat sansa fiind tinut de mama sa Tetis de calcai si deci dobandind un punct vulnerabil care nu atinsese apa)
Apa naste, pastreaza, conserva viata, este leaganul creatiei si al distrugerii (Potopul biblic - potopul lui Noe). Apa ia forma oricarui vas, se muleaza fara insa a se modifica. Apa este pantecul primordial, intruchiparea maternitatii spirituale.
Apa te ascunde dar te si insala (Narcis se indragosteste de propria imagine reflectata pe suprafata unui lac, fapt pt. care se si ineaca incercand sa se priveasca mai aproape)
*Daca ai curiozitatea sa te uiti in dictionarul de simboluri scris de J. Chevalier, A. Gheerbrant in primul volum intre paginile 107-118 vei descoperii zeci de semnificatii ale apei.

joi, 26 martie 2009

De ce invatam limba latina?



Călin Bicăzan, un tânăr pseudo-jurnalist hunedorean, care s-a remarcat, de-a lungul scurtei sale cariere în presa scrisă, doar cu articole despre una, despre alta, ce n-aveau colegii săi timp să scrie, s-a trezit mare editorialist la publicaţia Servus Hunedoara.
Şi cum editorialele se scriu indiferent dacă ai chef sau nu, indiferent dacă ai inspiraţie sau ba, singurul criteriu fiind “eşti de serviciu pe ziar, e rândul tău să scrii editorialul”, Călin Bicăzan s-a trezit în faţa ,doc-ului alb, după o zi de alergat pe teren după subiecte mai mult sau mai puţin interesante. Şi ce să scrii când n-ai nici inspiraţie, nici chef?
Păi, ai putea să scrii despre cât de “naşpa” este educaţia din România. Sau sistemul sanitar. Astea sunt cele două domenii despre care poţi oricând să scrii generalităţi, lucruri pe care le ştie toată lumea, să umpli o coloană de ziar fără să spui, de fapt, nimic. “Dar stai”, zise ziaristul Bicăzan, “eu scriu despre astea tot timpul. Ar trebui să mai variez subiectele… …
S-a mai chinuit omuleţul puţin şi i-a picat fisa: va scrie despre limba latină. Oricum, toţi elevii o urăsc. Iar gluma aceea cu limba latină, care este moartă, dar trebuie învăţată pentru că profesorii încă mai trăiesc, a fost şi rămâne printre preferatele lui.
Iată ce gandeste domnului Bicăzan în editorialul intitulat “De ce mai învăţăm latina?”, publicat în Servus Hunedoara de marţi, 5 august 2008:(intamplator astazi l-am descoperit eu)

“Deşi latina este demult o limbă moartă ea trăieşte în continuare în programa şcolară din România şi este studiată cu multă minuţiozitate în licee. E cel puţin ciudat cum de limba rusă a dispărut din orarul elevilor, iar limba latină continuă să stea acolo ca un ghimpe în coasta elevilor. Dar pentru a vă putea formula fiecare dintre dumneavoastră o părere asupra acestui subiect, iată o discuţie dintre un elev şi profesorul său de latină la care am asistat întâmplător: „Domnule profesor, de ce învăţ eu latină în liceu? Toţi spun că programa e prea încărcată şi că avem prea multe ore pe zi, dar nimic nu se schimbă. Eu sunt la profilul uman, dar cu toate astea poate vreau să fac mai multă matematică decât latină. De ce să nu fac orice altceva mult mai folositor?”. „Dar de ce să nu faci latină? În primul rând, studiul culturii şi civilizaţiei latine ajută, fără îndoială, la dezvoltarea culturii generale şi nu trebuie privit ca un lucru neplăcut. În al doilea rând, deşi este considerată o limbă moartă, ea dăinuie în continuare prin intermediul vorbitorilor de limbi romanice. Părerea mea este că avem chiar prea puţine ore de limbă latină pe săptămână. În final, nu înţeleg de ce consideri că limba latină nu este folositoare. Toată viaţa te vei întâlni cu expresii latine, în special în drept sau medicină”. Dacă nu v-aţi format, încă, o părere despre utilitatea limbii latine în şcoli vă lămureşte Eugen Lovinescu: „Nu învăţăm limba latină pentru a scrie sau vorbi latineşte. N-o învăţăm nici chiar pentru foloasele unei stricte discipline mentale; matematica sau alte limbi moderne ne-ar pune la îndemână un exerciţiu egal al facultăţilor noastre intelectuale. Învăţăm limba latină pentru nevoile noastre spirituale”. Exact de nevoi spirituale ducem lipsă în învăţământul românesc, altceva nu ne lipsea. Mulţumim domnului Lovinescu pentru comentariul său romantic asupra limbii latine, dar orarul din zilele noastre e atât de aglomerat încât, cu toată părerea de rău, latina poate fi considerată o materie în plus. Totuşi, să sperăm că adevăratul motiv pentru care această limbă moartă continuă să facă parte din programa şcolară este chiar legat de nevoia spirituală şi nu de o scuză prin care anumiţi dascăli ajunşi la titulatura de „babalâci matusalemici” nu trebuie să-şi piardă postul.”

Şi acum, analiză pe text :
“Deşi latina este demult o limbă moartă ea trăieşte în continuare în programa şcolară din România şi este studiată cu multă minuţiozitate în licee.”
Încă de la prima frază, autorul dă dovadă de prostie grasă. Limba latină este moartă? Atunci de ce o regăseşti inclusiv pe bancnotele americane? De ce pe bancnota de 1 dolar stă scris “E pluribus unum” şi “Novus ordo seclorum”? De ce plantele şi vietăţile au denumiri latineşti, universale? Pentru că-s vechi toate, parcă te şi aud îngănând. Ştiai că structura vocabularului limbii române cuprinde elemente romanice în proporţie de peste 70 la sută? Dacă nu ştiai, mai citeşte.
“E cel puţin ciudat cum de limba rusă a dispărut din orarul elevilor, iar limba latină continuă să stea acolo ca un ghimpe în coasta elevilor”.
Dacă erai vreun comunist , ţi-aş fi înţeles supărarea referitor la eliminarea limbii ruse din programa şcolară. Aşa, nu pot decât să presupun că părinţii tăi ţi-au povestit, cu nostalgie, cât de frumoasă era rusa învăţată obligatoriu [apropo, latina nu o studiezi decât dacă alegi un profil umanist la liceu. Pe tine cine te-a obligat să mergi acolo? Cine te-a minţit că dacă "faci" Filologia ajungi ziarist?]
Încă un viitor ziarist care a ales profilul uman în speranţa că va face mai multă matematică. Şi s-a trezit că, de fapt, latina îl “face” pe el.
Dar de ce să nu faci latină? În primul rând, studiul culturii şi civilizaţiei latine ajută, fără îndoială, la dezvoltarea culturii generale şi nu trebuie privit ca un lucru neplăcut. În al doilea rând, deşi este considerată o limbă moartă, ea dăinuie în continuare prin intermediul vorbitorilor de limbi romanice. Părerea mea este că avem chiar prea puţine ore de limbă latină pe săptămână. În final, nu înţeleg de ce consideri că limba latină nu este folositoare. Toată viaţa te vei întâlni cu expresii latine, în special în drept sau medicină.
Dar staţi aşa, că vine contraatacul ziaristului care le ştie pe toate:
Dacă nu v-aţi format, încă, o părere despre utilitatea limbii latine în şcoli vă lămureşte Eugen Lovinescu: “Nu învăţăm limba latină pentru a scrie sau vorbi latineşte. N-o învăţăm nici chiar pentru foloasele unei stricte discipline mentale; matematica sau alte limbi moderne ne-ar pune la îndemână un exerciţiu egal al facultăţilor noastre intelectuale. Învăţăm limba latină pentru nevoile noastre spirituale”. Exact de nevoi spirituale ducem lipsă în învăţământul românesc, altceva nu ne lipsea. Mulţumim domnului Lovinescu pentru comentariul său romantic asupra limbii latine, dar orarul din zilele noastre e atât de aglomerat încât, cu toată părerea de rău, latina poate fi considerată o materie în plus.
Eşti atât de naiv, încât toate rândurile scrise de mine aici nu vor însemna pentru tine nimic mai mult decât “asta vrea scandal”. Dacă ai trecut prin liceul ăla şi tot ce ai înţeles este că latina aglomerează orarul, iar învăţământul românesc şi, prin extensie, societatea noastră “exact de nevoi spirituale duce lipsă”, asta spusă pe un ton ironic, înseamnă că nu ti-ai inteles rostul. Că nu s-a prins de tine nimic şi ţi-ai meritat cu prisosinţă persecuţia la care te-a supus profesorul tău de limba latină, indiferent cine ar fi fost acela. Ai fi meritat să-ţi dea cu manualul de limba latină în cap în timp ce-ţi striga “Per aspera ad astra”.
Totuşi, să sperăm că adevăratul motiv pentru care această limbă moartă continuă să facă parte din programa şcolară este chiar legat de nevoia spirituală şi nu de o scuză prin care anumiţi dascăli ajunşi la titulatura de “babalâci matusalemici” nu trebuie să-şi piardă postul.
Astept acum si parerile voastre,nu pot spune ca imi place foarte mult latina insa m-am detasat de materia in sine, privesc lucrurile in viitor...

Cuvinte


Ne nastem in cuvinte,iar odata nascuti ne chinuim sa le invatam, sa le rostim, mai apoi sa le mestesugim frumos ca in final sa le intelegem puterea si sa le folosim...

Nu stiu de ce uneori unele cuvinte ne duc pe culmi de fericire iar altele in adincuri reci,uneori vorbesc tare ca sa ma aud, sa-mi aud gindurile bramburite si prafuite si sa ma speriu atunci cind ele rasuna in eter ca si cum ar prinde o altfel de viata,uneori vreau pur si simplu sa le inabus, sa le ascund, sa le reduc la tacere pentru ca simt ca sunt goale, prea sarace ca sa redea ceva din ceea ce simt,uneori simt ca trebuie sa le impartasesc sa le comunic, sa ma fac inteleasa sa incetez in a mai asculta, doar minata de dorinta de a ma trasmite celuilalt,uneori doar citesc cuvintele in ochi...

Cuvintele sunt atit de universale, ca si sentimentele.Toate acele cintece, toate acele filme, toate acele carti ....nu asta ne arata??? Cu toate ca simtim personal si ca unele cuvinte rezoneaza in mintea noastra ca si cand noi le-am fi spus.... nu sunt cuvintele nostre nu noi le-am rostit mai intii.

Ce cuvinte poti sa spui unui suflet trist? Ce cuvinte poti sa spui atunci cind iti moare cineva? Ce spui atunci cind nu vrei sa spui nimic? Oare cum sunt cuvintele mele?

Si acum o poezie ce imi place tare mult...

"Imi invatam cuvintele sa iubeasca
Le aratam inima
Si nu ma lasam pina cind silabele lor
Nu incepeau sa bata.

Le aratam arborii
Si pe cele cara nu vroiau sa fosneasca
Le spinzuram fara mila,de ramuri.

Pina la urma, cuvintele
Au trebuit sa semene cu mine
Si cu lumea.

Apoi
M-am luat pe mine insumi,
M-am sprijinit de cele doua maluri
Ale fluviului,
Ca sa le-arat un pod,
Intre cornul taurului si iarba,
Intre stelele negre ale luminii si pamint,
Intre timpla femeii si timpla barbatului,
Lasind cuvintele sa circule peste mine,
Ca niste automobile de curse, ca niste trenuri electrice,
Numai s-ajunga mai iute la destinatie,
Numai ca sa le-nvat cum se transporta lumea,
De la ea insasi,
La ea insasi."(Ars poetica-Nichita Stanescu)

1989, poarta către Libertate?


Concurs de eseuri şi artă grafică, având ca scop creşterea interesului elevilor pentru istoria comunismului românesc


A fost o dată un popor care nu putea vorbi, care nu putea gândi, care doar tremura de frig şi de teamă. Acest popor era format din mama ta, din bunicul tău, din unchiul tău. Dar într-o zi ei s-au săturat şi au ieşit în stradă. Pentru libertate. Şi au strigat „Noi de aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câştiga libertatea noastră!”. Şi au obţinut libertatea lor şi a voastră. Ce s-a câştigat? S-a pierdut ceva? Care a fost preţul libertăţii? Cum vedeţi libertatea în viaţa voastră zi de zi.

SCOPUL proiectului este de a creşte interesul copiilor şi tinerilor pentru istoria recentă a României şi a-i determina să reflecteze asupra naturii totalitare şi represive a regimului comunist din România. Stimulând cercetarea personală şi creativitatea, proiectul îşi propune să dezvolte reflecţia personală a copiilor şi tinerilor asupra unei perioade istorice care marchează încă evoluţia şi dezvoltarea societăţii româneşti.


REGULAMENTUL concursului şi FIŞA DE ÎNSCRIERE vor fi disponibile pe site-ul IICCR: www.crimelecomunismului.ro


Coordonatori de proiect:
Luciana Jinga
021.316.75.65
Adelina Ţînţariu
0724 321 583


Foarte interesanta tema,insa nu voi putea participa din diverse motive principalul ar fi ca deja lucrez la un proiect de 100 de pagini la istorie si nu mi-as putea permite sa imi mai pierd timpul cu acesta.Sunt constienta ca am de pierdut dar asta este.M-am saturat sa stau in fiecare zi cate 6 ore plimbandu-mi ochii prin carti,ma simt destul de obosita pentru a mai lua in carca mea acest proiect,fie ca e vorba aici de doar 5 pagini.Munca intelectuala ar fi nemasurata.

In mod sigur in 1989 a avut loc ceva, fie ca e numită revoluţie, fie după cum spun alţii lovitură de stat, este clar că oamenii au resimţit o nouă viaţă. Şi nu la ei se pune problema, ci la cei care s-au născut dupa 89′. Libertatea este înţeleasă total greşit, oamenii, mai ales noi tinerii, au proasta impresie că suntem egali şi liberi din naştere. Păi ce egalitate este între mine si Dinu Patriciu, între mine si Ion Ţiriac, între mine şi restul oamenilor bogati din Europa si America. Şi ce libertate poate fi în subcontientul oamenilor care au trăit cu spaima zilei de mâine, care au furat de unde au putut şi care au sperat în primul rând la o libertate de gândire. Păi ce libertate ai, în momentul în care politicienii votează toate legile care îi avantajează, iar ai tai lucrează 12 ore pe zi? Daca te duci la vot sau nu sistemul va fi acelaşi. Şi ce s-a eliminat din timpul comunismului? În spital dacă mergi trebuie să dai şpagă, la poliţie dacă mergi dai şpagă, la magazin dacă te duci trebuie să laşi rest ca a doua oară să fii servit cum trebuie, că ai ajuns bine acasă trebuie să îi laşi taximetristului bacşiş. Şi atunci, în ce a constat libertatea? Libertate a fost doar pentru cei care au trăit şi înainte de 89′ şi au învăţat să aprecieze orice oportunitate de după. Iar eu, cea care sunt într-o lume a tehnologiei, a liberei circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor, care am dreptul să studiez oriunde vreau, eu sunt tânără care face abuz de şanse, care profit de liberatatea de a chiuli, de a nu învăţa, de a nu citi, dar nu se bucură de libertatea de a ajunge om. 1989, poarta către libertate a celor care au ştiut să o deschidă. Pentru restul, a sări gardul nu este echivalent cu a fi liber.

marți, 24 martie 2009

Omul frumos -Dan Puric


"Omul frumos" este titlul celui mai nou volum semnat de artist.

"Dupa atat amar de bascalie si deznadejde, de autoflagelare, a sosit ceasul sa spuna cineva, patrunzator si adecvat, ca nu este chiar o nenorocire sa fii roman. Dimpotriva. Dan Puric are o alcatuire orfica - aceasta fiind opusul retoricii. Flautul sau fermecat vine din adancurile natiei si are afinitati organice cu interogatiile pe care si le-au pus in acelasi sens intelectualii interbelici. Numai ca nu foloseste semnul intrebarii in interventiile sale publice. Spre deosebire de intelectualii nostri, Dan Puric aduce cu sine afirmatia, lasand dubiile si aporiile pe seama belferilor. Leaga natia de Dumnezeu cat se poate de strans si nu vede in romani indivizi, ci persoane (...). Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Iorga: vremea l-a scos in cale." (Dan Ciachir)

"Lumea de azi este într-un proces continuu de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este dator cu o amintire care abia mai pâlpâie sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă. "Omul frumos" este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii în lupta cu oceanul de neomenesc ce vine. "Omul frumos" este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă", a declarat Dan Puric, citat de Mediafax.

Fondator, în 1999, al companiei de spectacole Passe-Partout, Dan Puric este un actor complet şi complex. "Personal mă identific ca un om care s-a născut într-o ţară ce te îndreptăţeşte să-ţi zici cam aşa : " fă-mă mamă cu noroc / şi aruncă-mă în foc ", adică fericit deopotrivă că m-am născut în acest spaţiu şi nefericit când mă uit la atâtea câte ni se întâmplă", mărturiseşte artistul.

Logica matematica


Ma gandeam sa incep sa pun niste teste de logica pe blog, pentru cei carora le place sa-si testeze materia cenusie din cand in cand. Asa ca va invit sa rezolvati cerinta de mai jos. Spor la treaba!


Se cunosc următoarele relaţii :

5 case în şir sunt de culorile : galbenă, brună, albastră, verde şi roşie.

Casa verde nu este vecină cu casa brună.
Casa brună nu este vecină cu casa albastră.
Casa albastră nu este vecină cu casa roşie.
Casa roşie nu este vecină cu casa brună.
Casa verde nu este vecină cu casa albastră.
Casa roşie este vecină cu casa verde.
Casa brună este prima.
Stabiliţi ordinea caselor.

Marea debarasare de cuvinte


Cica dintr-un dictionar dispar cuvinte intr-o veselie. Fiecare editie noua e un prilej bun pentru marea debarasare de cuvinte pe care nu le mai vrea nimeni in conversatiile de zi cu zi. Asta inseamna ca pana si cuvintele trebuie sa-si dovedeasca profitabilitatea. Or, singure, ele, cuvintele, nu pot face nimic.

"Save the words" e o initiativa care-ti permite sa adopti cuvinte pe cale de disparitie sau demult uitate. Dupa aia, urmeaza partea distractiva, adica le folosesti cat mai des si te minunezi vazand ca lumea nu te intelege. Ma gandesc totusi ca folosirea unor asemenea cuvinte ar desavarsi imaginea unui tip cu look retro. In plus, daca e genul creativ, ne-am alege cu sensuri noi. De exemplu, 'nemernic' a facut pe nesimtite tranzitia de la 'străin, venetic, pribeag' la 'ticalos, infam, marsav'.

duminică, 22 martie 2009

Visam colorat


Toti visam la cate ceva. Fiecare dintre noi avem anumite momente cand stam ore in sir si impletim un fir gros si colorat, cu vise fara limite. Vise din ceea ce am vrea sa fie, sau din ceea ce am vrea sa fim.
Unii cand prind in palma cate un moment al lor, in care se lasa dusi de valul frumos mirositor al visarii, se trezesc brusc, speriati si deschid palma lasand momentul sa se strecoare printre degete, spunandu-si ca nu e bine sa viseze, sau mai grav; ca dauneaza.
Altii parca ar sta si ar hasura in creion un curcubeu imens numai din vise, si nu s-ar mai satura. Incepand de la cel mai marunt lucru, pana la cel mai mare, asemanator cu cel mai adanc ocean, sau chiar triplu.
Cand visam, ne asezam pe un norisor de ciocolata, ne astupam urechile pentru a nu mai auzi nimic din ceea ce ne inconjoara si inchidem ochii. Atunci parca ne putem construi o viata a noastra, asa cum vrem. In gandurile noastre putem trai intr-un basm. Basmul nostrum propriu creat de noi insine. Putem trai pe o insula, unde soarele e cel mai bun prieten al nostru, iar plaja este cea care ne incalzeste picioarele.
Visand, putem fi din noua copii cu ochi albastri si zambet cu adevarat cald, amintindu-ne de copilarie. Putem strange in brate inca o data si inca o data anumite persoane ce nu mai sunt langa noi in momentul de fata. Putem sa zambim prin imaginatie, desi plangem; ba chiar putem sa radem in hohote ore la rand fara sa ne oprim. Putem sa ne gandim ca suntem cele mai fericite fiinte de pe fata pamantului, iar langa noi mai sunt inca vreo-suta de persoane care ne privesc cu invidie; desi ne mintim.
Putem sa fim mai buni. Sa privim cerul si stelele si sa credem ca ne apartin in totalitate, ca am pus stapanire pe ele prin ceea ce suntem. Sa facem zi cand e noapte si noapte cand e zi. Sa fim tot mai fericiti pe zi ce trece; practic sa se dubleze doza de fericire in fiecare zi. Sa oferim iubire cat cuprinde, din toate puterile, prin fiecare particica a noastra si sa ne simtim la randul nostru cu adevarat iubiti. Sa spunem ‘te iubesc’ de doua ori pe minut, fara sa ne fie teama de ce raspuns vom primii inapoi.
Fiecare dintre noi are partea lui visatoare si la un moment dat acorda atentie acestei laturi, oricat de mult ar refuza sa faca asta.

Visele ne apartin in totalitate si fac parte din noi.

sâmbătă, 21 martie 2009

Nimicul intreg


Stau, privesc in gol ecranul lipsit de viata, scriu, uit de mine si de ce-i in jur. Dar de ce?...De ce trebuie sa existe acest cuvant care sub forma-i laconica, devine aproape grotesc, osedant, insistent. Gandurile-mi sunt ravasite, ca de obicei, iti adresez aceasta scrisoare tie, cititorule. Tu te obosesti sa-mi citesti sentimentele, gandurile pe care le tin ascunse in spatele fericirii aparente, dar deloc existente in sufletul meu. Incerc si vreau sa te apreciez, in speranta ca si tu vei face acest lucru pentru mine. Nu stiu ce vreau si te rog sa ma intelegi pentru micile discrepante ale textului, scris aproape mecanic pe tastatura neagra.
Din nou ridic privirea catre ecran, lumina rece care palpaie in camera ma imbie la somn, dar eu nu pot dormi. Mainile imi tremura si iar ma intreb, cuvantul obsedant imi staruie neincetat in minte..."de ce?". E singura intrebare fara raspuns, la fel ca ea, si eu ma simt. Fara raspuns...poate sunt un nimic, dar poate insemn prea mult. Fara sa vreau gandul imi zboara catre familie. Nu stiu exact care e sentimentul de iubire, stiu doar ca imi place sa cred ca ii iubesc. Simt o grija aparte pentru ei, o durere sfasietoare cand ma gandesc ce imprevizibila e viata si o satisfactie sumbra cand realizez ca nu sunt decat o unealta."De ce?" satisfactie...nici eu nu stiu.
Nu stiu...si nici nu voi sti, acum insa, imi iau adio de la tine, cititorule, in sperante unei noi revederi literare. Pana atunci te anunta ca am murit si, mai mor cate putin cu fiecare zi care se scurge, caci asa-i viata, trecatoare.

Interviu cu mine


Dragi cititori va invit sa luati cu voi intrebarile si sa le umpleti de cuvinte...

1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?
sa fiu libera

2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

un plan cincinal care va abunda de lucruri de facut inainte sa mor
printre lista lunga s-ar regasi
-spune parintilor ca ii iubesti mai des
-cu 2 luni inate sa mori nu te indragosti
-danseaza in ploaie
-arunca in lume cu vorbe frumoase
-sa nu uiti sa vezi Parisul toamna

3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
As face totul cu mai multa nebunie,voi fi bucurosa sa rad vieti mai cu pofta


4. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
visatorul cu ochi mari
calator cu vant in spate
de acum va fi liniste in sfarsit

5. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
plecat sa spun povesti ingerilor

6. Cand erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
femeie

7. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
-ar fi banal si monoton sa stiu care ar fi finalitatea actiunilor mele, dar cu asa premise m-as urca pe munte si as zbura,ca doar ar fi imposibil sa esuez

8. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
-o sa vad si eu lumea ca ea,nu o sa accept sa imi poveasteasca alti, asa ca nu va asteptati sa primiti mostenire decat zambet si dor...

9. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, in ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ţi le-ai adresa?

-cu fluturi cine va mai vorbi?
-cu-i lasi nisipul mangaiat ani de zile?
-iti va fi dor de viata?

Mihail Sebastian: „De două mii de ani…”


“Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă odată, presupunând că cineva din neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui…
Dar fericirea mea, când e, este tumultoasă, obscură, făcută din nesfârşite ocoluri, ameninţată la fiecare pas de o cădere. Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întâmplat ? Nu s-a întâmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă.”

„Ceva îmi spune că suntem incapabili să trăim până la capăt un moment de viaţă. Oricare. Că rămânem veşnic alături de ce se întâmplă, puţin mai sus, puţin mai jos de lucruri, niciodată însă în miezul lor. Că lăsăm sentimentele şi evenimentele pe jumătate neterminate, să atârne după noi, nedesăvârşite. Că n-am fost niciodată deplin canalii sau deplin îngeri. Că rugurile sufleteşti pe care am ars s-au stins la jumătate. Că am trăit în eterne tranzacţii cu norocul şi nenorocul.”

Andrei PLEŞU : Sensul vieţii - punctaj pregătitor -


1. O viaţă în cuprinsul căreia întrebarea cu privire la sensul vieţii nu survine niciodată e o viaţă fără sens autonom. Viaţa tinde să aibă sens, deîndată ce îţi pui problema sensului ei. Sau: a reflecta asupra sensului vieţii poate fi, în sine, un sens de viaţă.

2. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să se substituie faptului de a trăi. Ea trebuie să însoţească existenţa, nu să o suspende. Cu alte cuvinte, întrebarea cu privire la sensul vieţii nu trebuie să devină singurul conţinut de viaţă al celui care şi-o pune. Fără întrebarea cu privire la sensul vieţii, viaţa devine un fapt statistic. Dacă însă întrebarea devine inflaţionară, viaţa devine o subspecie a stuporii.

3. Dacă, prin absurd, un geniu, un sfînt sau un zeu ar face o afirmaţie generală cu privire la sensul vieţii (o propoziţie asertotică, univocă, de tipul „Sensul vieţii este X“), ceea ce ar urma ar fi moartea termică a sufletelor. S-ar ajunge la reţetar şi directivă. Nu ne-ar rămîne decît execuţia mecanică, stahanovismul etic, înregimentarea. Toţi am porni în turmă către un sens comun, fără mister şi fără chip. Nu există sens de viaţă colectiv.

4. Nimeni nu se poate pronunţa pertinent asupra sensului vieţii altuia. Căutarea şi împlinirea unui sens de viaţă e o întreprindere strict personală. Fiecare viaţă are sensul ei particular, datele ei irepetabile, orizontul ei unic de realizare.

5. Nu poţi primi un sens de viaţă din afara ta. Nimeni nu poate da altuia un sens de viaţă şi nu se poate impune ca sens de viaţă al altuia. În general, sensul unei vieţi nu e ceva care „se dă“ sau pe care ţi-l dai (Noica: „Spui că viaţa n-are sens? Cu atît mai bine: dă-i tu unul!“). A-ţi „da“ un sens înseamnă a evacua episodul esenţial al constituirii sensului: căutarea. Sensul trebuie găsit, nu confecţionat, propus experimental, definit pedagogic.

6. Confuzia curentă care afectează dezbaterea despre sensul vieţii este confuzia dintre „sens“ şi „program“. Majoritatea oamenilor înclină să creadă că un onorabil program de viaţă (întemeierea unei familii, realizarea profesională, datoria faţă de comunitate etc.) are substanţa necesară pentru a se constitui în sens de viaţă. În realitate, e vorba de simple „obiective“, rezonabile, a căror împlinire lasă nerezolvată problema sensului, dacă nu cumva o amplifică în mod dramatic. Întrebarea cu privire la sensul vieţii apare, în toată spectrala ei nuditate, deîndată ce (şi tocmai pentru că) ţi-ai îndeplinit toate obiectivele.

7. Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decît de cîştigat de pe urma întîrzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decît sub geometria plată a unui răspuns pripit. Cînd răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii.

(articol preluat din revista "Dilema veche", Anul VI, nr.264 - 06 martie 2009)

vineri, 20 martie 2009

Anunt


Caut un cititor
Care sa poata auzi tacerea
Putand sa viseze in timp ce eu dorm...

Caut un cititor
Care sa invete sa asculte
Simfonia pasarilor in momentele
In care eu ascult vantul...

Caut un cititor
Care sa iubeasca toamna
Stiind sa planga frunze...
consolandu-le...

Caut un cititor
Care sa-mi mangaie randurile
Atingand fiecare cuvant...litera...

Caut un cititor
Care sa-si doreasca sa ocupe
Spatiul meu...sa-mi simta sentimentele
Adunate pe o foaie...scrise de un creion
Si sa le poata asterne
...pe un copac...
...pe un cer...
...pe o floare...
...pe un suflet...
...oriunde...!

Si apoi sa ma nasc vie!


Doamne!
Dă-mi puterea să primesc cu suflet tot ceea ce îmi va aduce ziua de mâine.
Dă-mi puterea să mă las cu totul în voia Ta cea sfântă. Şi în fiecare clipă stai în preajma mea şi întăreşte-mă.
Orice veste va aduce cu sine ziua de mâine, bună sau rea, învaţă-mă să o primesc cu inima împăcată şi cu încredinţarea neclintită că voinţa Ta stă asupra tuturora.
Fie ca în tot ce fac şi în tot ce spun, voia Ta să-mi stăpănescă cugetul şi simţirea. Iar când asupra mea vor veni împrejurări neaşteptate, ajută-mă să nu uit că Tu le-ai trimis.
Dă-mi puterea să lucrez cu tărie şi cu înţelepciune în comunitatea din care fac parte, fără să stânjenesc sau să amărăsc pe aproapele meu.
Dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele.
Ajută-mă, Doamne, să pot duce povara zilei de mâine cu toate câte le va aduce ea.
Struneşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să sper, să cred, să îndur, să iubesc şi să iert. Iar când mă rog, fie ca Tu însuţi să fii Cel ce se roagă în mine.

Amin!

Invitatie...la cugetare


Am observat,printre altele,limbajul "copiilor" de varsta mea,si felul in care ei vor sa iasa in evidenta.Sunt uimita de ceea ce vad in jurul meu...Pentru toti acestia(desi cultura nu este inclusa in sfera lor de interese),am o recomandare:"Reguli de politete si conduita"-E.Blidaru si G.Enescu

Despre politete si nu numai:

"Politetea sporeste mult reputatia unui om si a avea purtari alese este ca si cum ai avea scrisori de recomandare in permanenta."F.Bacon
"E nepoliticos sa intrerupi pe cineva care vorbeste inainte de a termina"Erasm
"Viata unui om bun este intotdeauna la moda"
"Exagerarea este periculoasa in toate cazurile...distruge sinceritatea."Diedrot
"Increderea reciproca nu poate domni decat acolo unde absoluta sinceritate e ridicata la rangul de principiu."Fr.W.Forster
"Sinceritatea nu inseamna a spune tot ce gandesti,ci a gandi tot ce spui."H.de Livry
"Nu numai sa cunosti ceea ce se cuvine,ci sa urmezi dupa cum se cuvine."proverb roman

Intr-o lume in care nimic nu se mai respecta,si se promoveaza grotescul,uratul si prostia,consider ca aceste...citate,ar trebui sa fie cunoscute de "copiii" din ziua de azi.Sper sa va dea de gandit...daca mai are vreunul putina constiinta...pacat...

Despre greseli…


Greselile pot fi mici sau mari.Se mai pot imparti in categoriile de iertat si de neiertat, dar acestea sunt categorii personalizate, si difera in functie de standardele fiecarei persoane. Observ insa o singura asemanare, aceea ca orice om ce se hotaraste sa iti incadreze greseala la “de iertat”, iti precizeaza cu certitudine ca altul in locul sau te-ar fi catalogat ca “de neiertat”, insa nici unul care decide sa nu te ierte , nu precizeaza ca altcineva poate te-ar ierta. Ciudat…deci drept urmare, mai toate greselile sunt de neiertat…
Acum ajungem la cea mai trista parte. Ce faci cand gresesti si nimeni nu te iarta? Mari filozofi au admis ca “a gresi e omeneste”, dar nici unul din acesti oameni destepti, nu a precizat ce trebuie facut dupa ce o comiti”omeneste”. Gresesti fata de un om si toti ceilalti oameni din jurul tau, carora le erai aproape inainte de greseala, decid sa nu te ierte.
Incerci sa repari greseala, dar incercarea e in zadar, caci un lucru odata facut, facut ramane. Nu e ca si cand ai vopsi nuanta gresita un pererte si apoi dai alt strat cu cea potrivita, si totul e bine .In cazul de fata, nicio vopsea nu iti schimba nuanta obtinuta in urma greselii.
Ramai singur, reflectezi, realizezi a mia oara ca da, chiar ai gresit, regreti, suferi, le simti lipsa tuturor, apoi te razvratesti intrebandu-te cum toate cele bune facute, adunate, sunt umbrite de un singur gest? Apoi liniste…te ierti pe tine, dar nu-i ierti pe ei, pe cei ce te-au dezamagit, pe cei de la acre asteptai indurare, in timp ce ei abia asteptau sa gresesti.

O vei lua de la capat intr-un final, vei cunoaste oameni noi, vei avea grija sa nu mai gresesti, dar totul va fi altfel de data asta. Gustul amar al ultimelor prietenii spulberate cu vorbe mari si probleme de etica, gustul superioritatii altora in fata slabiciunii tale de momente, gustul ramane,si in fiecare nou potential prieten, privesti cu teama si mutra ultimului dusman.

Gresind cunosti oamenii mai bine... si totusi e atat de gresit sa gresesti!!!

joi, 19 martie 2009

Fatalmente


Îmi place când viaţa o ia razna. Toate deciziile pe care le-am luat până acum m-au dus direct la momentul ăla, de care m-am bucurat enorm. Probabil dacă decideam că nu merită să merg atunci acolo, poate nici nu îmi închipuiam că aş putea să ajung în locul ăsta.
Pe de altă parte, dacă orice alegere fac mă va duce, inevitabil, exact în acelaşi loc?
Problema, din punctul meu de vedere e locul unde am ajuns, nu modalitatea. Aş fi vrut să fiu alt undeva... te rog, dacă se poate... Poate să fie şi impuls de moment, să-mi doresc numai acum, dar mâine nu...

Aşa că, în concluzie, pe termen lung nu ştiu ce vreau, vreau asta acum!

miercuri, 18 martie 2009

Despre mare


Întotdeauna am fost fascinată de tot ceea ce înseamnă mare...
Luna trecută am citit primele pagini din "Jurnalul de bord" al lui Jean Bart (Eugen Botez).Mi-a plăcut foarte mult următorul pasaj:
" Un iubitor al mării, Gustave de la Landelle, arăta în câte chipuri se poate răspunde la întrebarea: ce este marea? O enciclopedie vieţuitoare, răspund învaţaţii. Nu-i decât o picătură de apă în infinit, susţin filozofii. Naturaliştii spun că nu-i decât un amestec imens de apă sărată. Geografii o definesc numai ca simpla apă care înconjoară continentele. Chimiştii susţin că nu-i decât un volum enorm de protoxid de hidrogen, ţinând în disoluţie clorura de sodiu. Matematicienii declară că este un corp căruia nu-i pot calcula suprafaţa. Fizicienii îi văd numai fenomenele de maree, vânturile, echilibrul şi curenţii. Poeţii clasici o văd locuită de mulţimea zeilor şi zeiţelor; poeţii romantici o fac să râdă şi să plângă; poeţii realişti îi descriu ororile. Poeţii fără adjectiv cântă imensitatea şi binefacerile sale. Iar pentru voiajor şi negustor, nu-i decât un larg drum. Pentru omul de Stat şi diplomaţi este o chestiune. Pentru regi este un imperiu. Pentru popoare, un câmp de bătălie. Pentru pictor nu-i decât un fond de tablou. Istoricul susţine că marea este arena unde s-au dezlegat cele mai mari conflicte ale timpurilor vechi şi moderne. Marea aminteşte veşnic de acele călătorii pentru războaie, pentru cuceriri, pentru descoperiri, de la fabuloasa expediţie argonaută până la acele ale polurilor Nord şi Sud. Marea este Salamina, Războaiele Punice, Acţium, Cruciadele, Abukir, Trafalgar, Navarin, Roma, Cartagena, Veneţia, Genua, Spania lui Carol Quintul, Holanda, Franţa lui Ludwig al XIV-lea si Colbert, ea este Puterea Britanică. Marea a făcut pe Cristofor Columb şi toate marile descoperiri ale lumii. Marea pentru romancieri este acel gigantic teatru unde se agită toate pasiunile omeneşti modificate prin o existenţă excepţională. Iar pentru marinari, este o carieră, o profesiune, un meşteşug... ea mai este şi un azil, o mamă care hrăneşte, o a doua patrie, un obicei, o pasiune... şi câteodată încă, ea este sclavia, exilul, închisoarea, moartea!..."

marți, 17 martie 2009

Nimeni nu te intelege mai bine decat tine


Se spune ca in viata ai persoane apropiate langa tine pentru a te ajuta si pentru a-ti da sfaturi. Pentru a te intelege, sustine si pentru a te ghida spre mai bine. Pentru mine partea cu intelesul pica din start! Exclus! Incep sa cred ca nu este absolut deloc asa. Ei nu fac altceva decat sa incerce sa te inteleaga, sa se puna in locul tau si sa vada cat de placut, sau neplacut este, depinde de situatie. Apoi incearca sa te incurajeze sau sa se bucure alaturi de tine. Dar.. absolut niciodata nu vor stii exact ceea ce simti. Nu au cum.
Niciodata nu vor stii cat de mult ti-ai dorii sa te simti copil din nou; sa poti sa tipi, sa plangi cand iti vine, sa te joci cu papusile, sa faci prajituri din nisip... Cat de fericita esti cand revezi unele persoane importante din viata ta si cat de tare te doare cand nu mai sunt langa tine.Cat de dor iti este de unele momente si cat de multe ai face ca sa le traiesti din nou. Cat de tare te uimesc unele persoane care par ceea ce nu sunt si cat de neputincioasa esti din cauza rautatilor din jur. Cat de mult ai vrea sa opresti timpul in loc in unele momente sau sa il dai inapoi. Cat de mult vrei sa schimbi unele situatii si cat de tare ti-ar place sa traiesti in fericire mereu. Cat de mult ai vrea sa ajungi la stele, dar si cat de fericita esti ca una de acolo este a ta si ca straluceste pentru tine in fiecare seara.
Sau intr-o propozitie: Nimeni nu poate intelege complet cat de fericit sau trist esti!
Deci.. traim intr-un mediu in care absolut nimeni nu intelege ce este cu tine. Nu intelege nimic atunci cand zambesti, cand plangi, cand tipi si cand dai cu ce prinzi de pereti.
De multe ori nici noi nu suntem siguri pe noi, nu suntem in masura sa ne dam seama ce este mai bine de facut in diferite situatii si ce decizii ar trebui sa luam. Iar asta pentru ca nu intelegem exact prin ce trecem si ce simtim.
Atunci.. de ce auzim din ce in ce mai des: ” Da, te inteleg! ”, cand nici macar noi nu suntem in stare sa ne intelegem mereu?

Nimeni nu ne intelege cu adevarat, iar daca este cineva care sa o faca... aceia suntem noi! Trist.

luni, 16 martie 2009

Am evoluat cu ceva?


Evolutie, ce inseamna evolutie? Am evoluat din punct de vedere spiritual? am evoluat din punct de vedere moral? Am evoluat din punct de vedere social?

Am evoluat sau nu? Cand noi, oamenii, violam in plina zi, talharim in cel mai rau mod cu putinta, nu mai avem act moral fata de tara (parlamentarii cu minciunile lor), mintim, cand stim ca toate acestea nu fac bine, oare am evoluat? Purtam razboaie pentru interese geopolitice si economice, acum punem la indoiala religia (Codul lui Davinci), am evoluat sau inaintam in stiinta? Pierdem sau avem un castig de cauza din fiecare?

Oare am evoluat sau suntem acel om din pestera, din trecut? Democratie sau libertatea unora sa exploateze oamenii, legi sau cai de iesire pentru unii? Oare stim sa traim sau incercam sa supravietuim?...

Sau toate sunt praf in vant (Dust in the Wind- Kansas)

Chestionarul lui Proust


Acest chestionar l-am găsit intr-un manual de română sub numele de Chestionarul lui Proust.Proust a fost rugat să completeze un chestionar la două evenimente sociale: unul când avea 13 ani, cel de-al doilea la 20 de ani. El nu a inventat acest chestionar, pur şi simplu el a fost persoana extraodrinară care a răspuns la el. La aniversarea unei prietene, Marcel, care avea pe atunci 13 ani, a fost rugat să răspundă la o serie de întrebări ce erau scrise într-un caiet special pentru acel eveniment. Fascinant la acest chestionar este faptul că era considerat un amuzament pentru cei de vârsta lui Proust de atunci. Şapte ani mai târziu, Proust a fost rugat, la un alt eveniment social, să completeze alt chestionar cu întrebări asemănătoare.
Va invit dragilor sa raspundeti si voi...

1.Principala mea trăsătură: onestitatea;
2.Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat: fidelitatea;
3.Calitatea pe care o prefer la o femeie: să ştie să ţină un secret;
4.Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: deschiderea faţă de mine;
5.Principalul meu defect: timiditatea în unele situaţii;
6.Îndeletnicirea mea preferată: cititul;
7.Fericirea pe care mi-o visez: cariera;
8.Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: să rămân singură pe lume;
9.Locul unde aş vrea să trăiesc: Paris;
10.Culoarea mea preferată: mov;
11.Floarea care-mi place: trandafirul alb;
12.Pasărea preferată: pescăruşul;
13.Prozatorii mei preferaţi: Mircea Eliade si Emil Cioran;
14.Poeţii mei preferaţi: Lucian Blaga si George Bacovia;
15.Eroii mei preferaţi din literatură: Ohrim din "Serile in catunul de langa Dikanka"-Nikolai Vasilievici Gogol capitolul "Iarmarocul din Sorocinti";
16.Eroinele mele preferate din literatură:offf... sa spunem Paraska din aceeasi povestire
17.Compozitorii mei preferaţi: Vivaldi;
18.Pictorii mei preferaţi: Claude Monet;
19.Eroii mei preferaţi din viaţa reală: nu mai cred în eroi;
20.Ce urăsc cel mai mult: minciunile şi ipocrizia;
21.Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: talentul muzical;
22.Cum aş vrea să mor: în somn ;
23.Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: cele provenite din iubire;
24.Deviza mea: Pentru a castiga totul o fiinta trebuie sa stie sa piarda!

Chestionarul lui Pivot

Bernard Pivot a formulat 10 întrebări pe care le punea invitaţilor săi în emisiunea “Bouillon de culture”:

1. Care este cuvântul favorit: “dreptate”
2. Care este cuvântul pe care îl deteşti cel mai tare: “trebuie”
3. Ce îţi face plăcere în mod deosebit: ...
4. Ce îţi displace cel mai mult: să fiu minţită fără rost
5. Care este înjurătura favorită: “e mai uşor să înjuri decât să suporţi înjurătura”
6. Ce sunet îţi place cel mai mult: sunetul ninsorii, al fulgilor de nea
7. Ce sunet îţi displace: sunetul tăcerii
8. Ce altă profesie ţi-ar plăcea să practici: psiholog
9. Ce altă profesie nu ai practica nici în ruptul capului: măcelar
10. Dacă te-ai putea transforma, la dorinţă, într-un animal, care ar fi acela: un urs polar
11. Dacă Raiul există, ce ai dori să îţi spună Dumnezeu când ajungi la Porţile Raiului: “În sfârşit o sa-l vezi pe tatăl tău, care te aşteaptă!”
12. Dacă ai putea să îi pui o întrebare lui Dumnezeu, acum, care ar fi aceea: “De ce nu eşti drept întotdeauna?”

Chestionarul Calle & Bouillier

Pe lângă chestionarul lui Proust şi chestionarul lui Pivot, francezii au inventat şi “chestionarul Sophie Calle & Grégoire Bouillier”, care a apărut în săptămânalul “Les inrockuptibles”:

1. Când ai murit ultima dată: 1992 şi de atunci în fiecare zi câte puţin
2. De ce te mai trezeşti dimineaţa: din curiozitate, să văd ce-mi oferă ziua, ce lucruri noi mai aflu
3. Unde sunt visele din copilărie: acum sunt visele unui adult
4. Ce te deosebeşte de ceilalţi: capacitatea de regenerare pshică
5. Îţi lipseşte ceva: cineva alături
6. Chiar oricine poate să fie artist: nu
7. De unde vii: de nicăieri
8. Crezi că ai o soartă de invidiat: pentru unii, da
9. Ai renunţat la ceva: la unele din visele din copilărie
10. Ce faci cu banii: care bani?
11. Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare: să duc gunoiul
12. Plăcerile prin excelenţă: o cină înainte şi un somn bun după
13. Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta: multe flori de câmp
14. Trei artişti pe care nu-i poţi suferi: nu am
15. Susţii vreo cauză: cauza celor neîndreptăţiţi şi a animalelor
16. Ce ai fi în stare să refuzi: orice
17. Care e partea cea mai fragilă a ta: inima
18. Ce ai fost capabil să faci din dragoste: să renunţ la el
19. Ce ţi se reproşează: sarcasmul şi faptul ca sunt prea dură
20. La ce e bună arta: este una din nenumăratele forme pe care le îmbracă viaţa
21. Scrie-ţi epitaful: “Ai putea fi chiar tu aici”
22. Cum ai vrea să te întorci: un pic mai înţeleaptă

sâmbătă, 14 martie 2009

"Ploaie de primavara" -Nobuyuki Saga


"Undeva pe pamant
Este un loc unde o sa dispar
Intr-o mica explozie a timpului
Moartea va cadea acolo ca o pasare

Acel loc nu este insemnat pe nici o harta
Imi dau seama ca a mai trecut cineva pe acolo
Pentru ca-n preajma sunt pomi cu frunze mari cat fata unui om
Sub cerul cenusiu greu atarnand
Tu iti iutesti pasul si treci pe sub pomi
Simti o curioasa teama si o calda tristete
Moartea mea o sa-ti traverseze trecutul fara graba

A inceput o ploaie bogata de primavara
Toate frunzele o sa te fixeze cu privirea acum
Ca o fata udata de plans "

Magia lucrurilor


Octavian Paler considera ca exista trei categorii de oameni: unii care isi cuceresc viitorul, sau cel putin asa vor, o categorie de oameni in care intra marii visatori, idealistii. Altii nu tin decat sa cucereasca prezentul, ghidati dupa principiul "Sa traiesti fiecare zi de parca ar fi ultima". Ultimii nu pot sau nu tind decat sa-si cucereasca trecutul, se agata de amintiri pentru a vedea cine sunt si ce sens pot da vietii.
Parca este greu sa decizi din ce categorie de oameni faci parte, fiecare etapa a vietii se dezvolta in functie de aceste trei axiome. Important este sa nu stagnezi cu aceeasi mentalitate, sa cauti mereu un punct de schimbare, sa gusti inceputul oricand si oriunde. Merita sa te implici in lucruri necunoscute pana atunci, dar trebuie sa nu uiti de unde ai pornit. Merita sa iubesti spontaneitatea, dar sa nu uiti ca tu lupti pentru un scop.
Einstein spunea la un moment dat ca "iti poti trai viata in doua moduri: sa crezi ca nu exista magie; sau crezi ca totul e magie". Cred ca astea sunt "extremele" unei vieti, iar tu trebuie sa gasesti echilibrul intre aceste 2 puncte cardinale ale fiintei umane. In balanta pe care o detine fiecare dintre noi trebuie sa punem atat ratiune, cat si visare. Trebuie sa gasim magia lucrurilor, dar uneori este vital sa gandim la rece.

Pana una alta, traiesc o dimineata senina, plina ochi de soare, sunt pregatita pentru o zi interminabila.

vineri, 13 martie 2009

Stii tu care este...


Ziua cea mai frumoasa? - astazi, pentru ca e singura pe care o avem cu adevarat.
Cel mai mare obstacol? - lipsa de vointa.
Cea mai mare greseala? - gandirea de tip "nu stiu, nu vreau, nu pot"
Radacina tuturor relelor? - egoismul
Cea mai mare infrangere? - sa pierzi lupta cu tine insuti/insati.
Prima necesitate? - relatiile inter-umane.
Lucrul care face fericit un om? -alti oameni.
Cel mai mare mister? - sufletul meu.
Persoana cea mai periculoasa? - tu insuti/insati.
Cel mai bun cadou? -o imbratisare calda.
Lucrul cel mai de valoare? -increderea.
Sentimentul cel mai placut? - placerea
Cel mai bun remediu? - autosugestionarea pozitiva.
Persoana de care ai nevoie cel mai mult? - cea care ma ajuta sa infloresc.

*Dragi cititori va invit si pe voi sa raspundeti la intrebarile de mai sus!

Granita dintre lumi


Exista doua lumi. Una in care traim o clipa si una in care vom trai etern. O lume care ne leaga cu lanturi de pamant si in care trebuie sa ne supunem neputintei noastre si una in care ne inaltam fara oprire catre ceea ce ne dorim.
O lume in care vrem sa traim singuri, dar simtindu-ne incompleti, ne agatam cu bratele noastre slabe ce tot ce ne inconjoara, de ajutorul celor mai puternici, de cei ce ne pot iubi, de cei ne pot vindeca de spaima de a deveni un nimic, dependenti de pamantul cenusiu pe care calcam, si o lume in care sintem completi, contopiti cu universul, unde sintem unul si tot in acelasi timp, in care nu exista frig sau cald sau sete sau foame sau... brate.
O lume este lumea in care traim si alta este lumea de dincolo. Toti venim din aceeasi lume... si tot acolo ne intoarcem (intr-un fel sau in altul).
Iubim lumea in care traim, pentru ca nu putem vedea lumea spiritelor. Ne place gustul fructelor, sa calcam pe covoare pufoase si ne invelim cu o plapuma cand ne este frig. Dar suntem incompleti, deoarece lagatura noastra cu universul s-a rupt cand am trecut granita spre lumea asta.
Cautam oameni ca noi, care sa ne completeze. Traim in jurul lor, invatam de la cei din jur sau din propriile noastre greseli, incercand astfel sa ne completam pe noi insine si, cand intalnim oameni ce par mai slabi ca noi, tindem sa ii indepartam sau sa-i distrugem fiindca nu-i intelegem, nu ne pot oferi nimic.
Suntem inchisi intr-o cusca. Cusca noastra este un trup hidos, de care nu suntem niciodata multumiti si-l acoperim cu haine. Cu timpul constatam ca acest corp nu este bun. Nu putem atinge norii cu mainile - sunt prea scurte, nu putem explora adancul marilor - plamani nostri au nevoie de aer, si suntem legati de nevoi fiziologice- foamea, setea si frigul; suntem incapabili sa sarim pana la Luna, iar ca sa trecem un rau ne trebuie o barca...
Devenim prieteni cu fiintele ce ne inconjoara, ne legam de ele cu amintiri care ne hranesc spititul si nu ne dam seama cand devenim dependenti de existenta lor. Si ei sunt la fel ca noi, iar ceea ce ni se intampla noua li se intampla si lor, intr-o mai mica sau mai mare masura. Ne completam sufletul cu sufletele din jurul nostru, astfel nu mai simtim asa de puternic cat de slabi suntem.
Dar copul nostru este slab si niciodata nu seamana cu al celui de langa noi. Corpul nostru e mai lung al lor a mai scund; corpul nostru e subtire, al lor e gros. Iar corpul lor traieste diferit de al nostru.

Ei sunt nascuti inainte noastra... ei se duc inaintea noastra.
Ei sunt mai tineri ca noi... noi ne ducem inaintea lor.
Ei sunt la fel ca noi... si totusi unii pleaca inaintea noastra, iar pe altii ii lasam in urma.

Cei ce raman in urma plang. Acel "ceva" cu care isi completasera sufletul s-a desprins, lasandu-i ciuntiti si mai ologi ca inainte, deoarece se obisnuisera sa-l stie acolo, mereu la-ndemana. In "mica" lor minte, cei ce nu mai pot fi vazuti nu mai sunt langa ei. Ei nu inteleg ca universul ii inconjoara si deci si acel ceva ii va inconjura si el. Gandul ca nu-i vor mai putea vorbi ii sperie si uita ceea ce conteaza cu adevarat... ca el a fost si va ramane o parte din ei.
Cei ce pleaca nu sunt tristi. Ei se inderapta spre o lume unde vor fi completi. Unde nu vor mai simti durere, frig, foame sau neputinta. Limitele vor disparea si totul va fi posibil. Ei vor fi completi si vor continua sa ne urmareasca atata timp cat ne vom gandi la ei. In sufletul lor va ramane bucatica din sufletul nostru si vor fi fericiti...
Vor fi fericiti si vor rade de prostia noastra. Doar cand ii vom uita ei se vor intrista, caci mica particica ce le-am lasat-o va disparea.Si se vor simti mai pustii ca noi...

Sa nu-i uitam pe cei ce au trecut granita dintre lumi! Amin!

joi, 12 martie 2009

De primavara


M-am reintors sa sterg panzele de paianjen asternute peste gandurile mele, atunci cand ele zburdau vesele intr-o parte si-n alta.
M-am reintors sa scriu, doar pentru ca dimineata, prin nebunia orasului, cu claxoane,strigate, nebunii, am auzit, energica intr-un copac, o ciocanitoare... Si m-am trezit brusc in realitatea primaverii care ne inconjoara, si care a venit peste noi, chiar daca noi nu mai avem timp sau energie sa remarcam lucrul asta.
Si era asa de frumos altadata... Veneam fericita acasa cu ghiozdanul plin de martisoare de la scoala...
Avem un loc unde mergeam in fiecare an, la capatul orasului, care imi parea asa departe atunci. Era liniste si pustiu, se mai auzeau in departare cateva masini trecand pe strada...
Trec rar pe acolo, si de fiecare data ma loveste in suflet sentimentul asta de fatalism si necazul ca n-o sa se mai intample niciodata. Am incercat sa vanez un alt colt de oras, al noului oras care ma gazduieste, dar nimic nu mai e la fel. E urat, trist si rece, si atat de putin ospitalier...
A venit primavara, o alta primavara, niciodata aceeasi...

miercuri, 11 martie 2009

Soare bland cu aroma de frezii


Pentru ca unii se pricep sa daruiasca flori. Pentru ca a fost 8 Martie, si eu am vrut sa o uit. Pentru ca lalele de altadata sunt acum doar praf de amintiri si pentru ca meritam fiecare un soare cu aroma de frezii.
Cu blandete, aproape de mine. Somn si pace. Caldura si aburi. Vise ce nu mai trebuie visate si ganduri ce trebuie lasate sa zboare mai aproape.

Dupa-amiaza de martie, sarut de soare bland si promisiunea tacuta a unui nou inceput.

marți, 10 martie 2009

Prezent trecut, trecut prezent - EUGEN IONESCU


"... Nu ştiu foarte bine dacă visez sau dacă-mi amintesc, dacă mi-am trăit viaţa sau dacă am visato. Amintirea, ca şi visul, mă face să resimt profund irealitatea, evanescenţa lumii, imagine fugitivă în ape mişcătoare, fum colorat. Cum se poate ca tot ce se ţine în contururi nete să se stingă? Realitatea este infinit de fragilă, efemeră, tot ceea ce am trăit ferm se face trist şi dulce. Vreau să reţin tot ceea ce nimic nu poate reţine. Fantomele. Sînt un om de zăpadă pe punctul de a se topi. Alunec, nu mă pot împiedica, mă separ de mine însumi. Sînt din ce în ce mai departe, o siluetă şi apoi un punct negru.
Lumea o să îngheţe. O insensibilitate polară a început deja să se întindă peste noi. Apoi, o să iasă un soare mare care va face să se topească aceste blocuri de gheaţă, şi apoi vor fi aburi, ceaţa se va risipi ea însăşi în lumina albastră. Nu va mai rămîne nici o urmă.
Vai, toată sinceritatea, toată autenticitatea, tot adevărul, tot ceea ce am trăit şi simţit singur dispare deja în clişee, în expresiile care aparţin patrimoniului public şi generalului.
Nu există individ absolut singur, ne spun sociologii structuralişti. Toată psihologia lui provine din exterior, din societate, din pulsiu-nile şi contrapulsiunile ansamblului. Nu e deci decît un pion pe un eşichier. Nu are valoare decît prin raport cu ansamblul. Individul ar fi deci o iluzie. El n-ar exista. N-ar fi nimic.
Nu numai studiul societăţilor arhaice a făcut să luăm cunoştinţă de acest lucru, dar, cu siguranţă,
şi totalitarismele moderne. Cu toate acestea, în orice situaţie s-ar afla pe un eşichier, regina îşi va juca rolul de regină.
Oriunde ar fi plasaţi, pionul sau calul sau regele nu vor fi decît pioni, cai sau regi şi vor juca sau vor fi puşi să joace propriul rol de pioni sau de cai.
Eu însumi sînt, în ansamblul colectivităţii, un nebun, de exemplu. Sînt făcut să joc, desigur.
Nu pot fi făcut să intru în joc decît în calitatea mea de nebun. Spre deosebire de jocul de şah, nebunul din societate are conştiinţa că el e nebunul. Sînt nebunul, ştiu lucrul acesta, şi voi juca, ţinînd cont de celelalte figuri ale jocului, jocul meu de nebun. Sînt obligat să fiu nebun, dar joc conştient, ţinînd cont de ansamblul situaţiei. în orice situaţie aş fi, sau chiar dacă situaţiile se schimbă, calitatea mea de nebun nu se va schimba. Ansamblul n-are conştiinţa că e ansamblu. Individul, eu, nebunul, am conştiinţa personalităţii mele de nebun. Nu există conştiinţă de ansamblu! Nu există decît conştiinţă individuală. Aşadar împrejurările se schimbă, dar esenţa mea e inalterabilă. Noi am ştiut dintotdeauna că asta era situaţia. De asta trebuie să ţin cont mai mult în acest moment semnificativ. Dar tot eu sînt cel ce ia cunoştinţă de ansamblu. Accentul se pune astăzi pe grup, ceea ce este o manie ideologică. Eu însă pot, la fel de bine, să pun mai mult accentul pe ceea ce e diferit, pe ceea ce nu este ceilalţi, deşi e împreună cu ei. Mă simt ireductibil.
Miracolul s-a produs. Cel puţin pentru mine. Prietenii din diferite ministere mi-au aranjat un paşaport bun, cu vize în regulă. Mîine iau trenul. împreună cu soţia mea. Sînt ca un evadat, care fuge în uniforma gardianului. Miercuri voi fi în Franţa, la Lyon."

Nervi de primavara - George Bacovia


Primavara...
O pictura parfumata cu vibrari de violet.
In vitrine, versuri de un nou poet.
In oras suspina un vals de fanfara.

O noua primavara de visuri si pareri...

O lunga desteptare zvoneste imprejur,
E clar si numai soare.
La geamul unei fabrici o pala lucratoare
Arunca o privire in zarea de azur.

O noua primavara pe vechile dureri...

Apar din nou taranii pe haul din campie,
In infinit pamantul se simte tresaltand:
Vor fi acum de toate cum este orisicand,
Dar iar ramane totul o lunga teorie.

O, cand va fi un cantec de alte primaveri?.

Usa interzisa - GABRIEL LIICEANU


"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari? Cît timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie? Duminicile dupăamiaza... Toate zilele în insuportabilul după-amiezei lor... Panica uratului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămane, doar, tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din camera vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat în ea?
Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sunetului,o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?) Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol."
Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine. "Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemului de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale."


*Merita ( si accept chiar antipatia pe care o voi castiga din partea celor care nu mor dupa Liiceanu) a fi citita cartea asta in intregime.

despre artisti...


Poate v-ati intrebat vreodata cum creeaza un artist?Adica- vreau sa zic- sigur v-ati intrebat mereu, vazand un tablou superb de Grigorescu, sau ascultand un pianist cantand un concert sau vreo lucrare ,,grea'', ,,cate zile a muncit omul asta ca sa realizeze chestia asta?''Dar oare cum muncesc artistii, cum creeaza ei, ce este in capul lor de ai tot timpul impresia, privindu-i, ca sunt ,,de pe alta Planeta''?
Ei bine, nu este nimic altceva decat vise vazute cu ochii mintii, idei inovatoare care trec obsedant prin filtrul necrutator a lui ,,DE CE?'' si ,,CUM SA FAC?'' si ,,Daca nu e bine?''sau ,,Daca arata bine, dar nu este in stilul epocii compozitorului?'', sau ,,Ce inseamna oare aceasta fraza?''..,,Ce simtea Mozart cand a compus aceasta opera?''..Acestea sunt doar o mica parte din informatiile continute permanent si intr-o continua metamorfoza de ,,softul'' performant al unui artist. Si aici nu ma refer la ceea ce se ,,vinde'' la noi, ci in mod SPECIAL la acele genuri muzicale care ,,in afara'' fac deliciul publicului meloman, in timp ce la noi abia daca se mai stie ca exista jazz, muzica clasica, opera, simfonie, concert instrumental, muzica de camera, Mozart, Bocherinni, Strauss..Creanga, Arghezi, Eminescu, Blaga,etc... Cine sunt acesti anonimi care tot traiesc printre noi si tot incearca, obsedant, sa ne cultive gustul catre Bine, Frumos, Estetic, Adevar, Cale, Iubire, Viata ??..Asa bunaoara, merg pe strada zilnic, si vorbesc des cu ei si imi spun: ,,Nu fii suparat ca nu te intelege nimeni, pastreaza Pasiunea pentru cine vrea sa o simta in Adevar, nu incerca sa impui Gustul, Misterul, Stilul, Mesajul..toate astea vor veni de la sine intr-o buna zi!! Fii Aerian, fii Visator, fa tot posibilul Frumos ca sa nu-ti mai pese de probleme, invidie, rautate, indiferenta, suficienta, obedienta, prostie!! Noi o sa vorbim mereu cu tine si o sa-ti aratam in fiecare clipa drumul: ce bolovan sa ocolesti, in ce ape sa te scalzi, ce Floare sa mirosi, cu Cine sa vorbesti, pe Cine sa cauti ca sa ajungi sa ne intalnesti, prietene..Da, nu esti nebun, chiar daca zilnic te incearca cele mai crunte depresii, important este sa nu uiti niciodata ca Ei sunt in capul tau si numai Ei te-au facut vreodata fericit: MOZART, BOCHERINNI, BRAHMS, SCHUBERT, HAYDN, VIVALDI, STRAUSS..Fii fericit ca poti vorbi cu noi, asa cum Dumnezeu se bucura vazandu-si semenii privind in sus cu Speranta!!''

duminică, 8 martie 2009

Articol special de 8 martie…


De la Proust, Baudelaire şi D.H. Lawrence până la Jack Kerouac, marii scriitori ai lumii şi-au idolatrizat mamele şi nu de puţine ori şi-au legat nu doar viaţa, ci şi literatura de prezenţa lor.

I-au împins să scrie sau doar le-au bântuit textele, i-au însoţit la tot pasul sau i-au dezamăgit, le-au schimbat, şi nu doar le-au dat, viaţa: mamele scriitorilor s-au insinuat, fie că fiii au recunoscut-o deschis sau nu, printre rândurile din care bărbaţii au făcut literatură.
Cel mai mare necaz care l-ar fi putut lovi vreodată pe Proust ar fi fost să nu-şi fi cunoscut mama şi bunica. Confesiunea, consemnată în faimosul chestionar care a ajuns să-i poarte numele, e doar una dintre nenumăratele probe ale ataşamentului scriitorului pentru Jeanne Clémence Weil, mama pe care a ascultat-o şi a adorat-o până la sfârşitul vieţii.

Fiica unui evreu cultivat şi înstărit, Clémence Weil şi-a învăţat fiul să guste din bucuriile fine pe care le pot aduce cărţile şi tot ea l-a îndemnat să traducă eseurile lui John Ruskin, un autor care fiului i-a modificat fundamental sensibilitatea. Când Jeanne Clémence a murit în 1905, Proust a fost devastat, dar i-a recuperat portretul sub nenumăratele straturi ale unicului “În căutarea timpului pierdut”.

Charles Baudelaire şi-a iubit mama, pe Caroline Dufays, cu atâta ardoare încât, în momentul în care aceasta s-a recăsătorit, la un an după moartea tatălui, cu Jacques Aupick, un şef de batalion, copilul de numai şapte ani a aruncat pe geam cheia camerei nupţiale. N-a fost decât primul gest de frondă dintr-o lungă şarjă ţintită către tatăl vitreg: la 18 ani e exmatriculat de la Collège Royal, ratează examenul de bacalaureat, în schimb se întovărăşeşte cu Nerval, cu prostituata Sarah “Louchette” şi scrie poezii. Scandalizat, tatăl vitreg îl îmbarcă pe un vapor cu destinaţia Calcutta, dar Baudelaire ajunge la Bordeaux, şi de aici pe insula Saint-Loiuse, unde aranjează un adăpost pentru nou formatul club al consumatorilor de haşiş.

Alt narcoman notoriu, Guy de Maupassant, a fost, la rândul lui, eternul copil al unei mame care aproape că l-a făcut scriitor. Ea a fost cea care l-a familiarizat cu piesele lui Shakespeare şi cu marea literatură, fiind ea însăşi o fină cunoscătoare a bucuriilor lecturii şi prietenă de suflet a lui Flaubert. Prin ea ajunge fiul discipolul marelui Flaubert, şi de aici în centrul vieţii literare din Paris, înconjurat de consacraţii vremii, care-i prevăd, în unanimitate, o traiectorie formidabilă.

Poate cea mai acută formă de dependenţă maternă stă ascunsă în povestea de viaţă a lui J.M. Barrie, cel care i-a inventat pe nemuritorii Peter Pan şi Captain Hook. Povestea lui ar putea fi povestea unui băieţel care, asemeni lui Peter Pan, a refuzat, la propriu, să crească. Era un personaj pirpiriu, agitat şi extrem de prezent şi activ în lumea literară londoneză, dar care nu a uitat niciodată de vremurile când mama îi spunea poveşti cu fiinţe magice din ţinuturile Scoţiei. Mary Ogilvy era numele celei care i-a deschis o sete niciodată ostoită de poveşti şi care l-a făcut să se descopere pe sine ca povestitor. După ce mama a murit, Barrie i-a scris o biografie aproape idolatră, în care se citesc însă şi chinurile copilului care s-a zbătut cât a putut să-i câştige iubirea, după ce moartea fratelui său o lăsase împietrită. Poveştile scoţiene pe care i le depăna mama l-au făcut mai târziu pe Barrie să se pună serios pe treabă şi să le transforme în volume originale de proză: ‘’Auld Licht Idylls’’ (1888), o colecţie de schiţe despre Scoţia rurală şi două romane, ‘’A Window in Thrums’’ (1890) şi ‘’The Little Minister’’ (1891). E.M. Forster a fost un alt copil rămas legat de cea care i-a dat viaţă: după ce a terminat facultatea a plecat cu mama într-un voiaj prin Europa şi timp de 20 de ani, din 1925 până ce aceasta s-a stins din viaţă, au locuit împreună.

Până şi rebelul Jack Kerouac, pe care nici unul dintre cei care au citit “Pe drum” nu şi l-ar fi închipuit legat de fustele mamei, a fost, de fapt, un copil care s-a întors mereu spăşit acasă. O fotografie de Ann Charters îl surprinde, spre şocul fanilor, alături de mamă şi de pisică, căzut pe gânduri şi potolit ca un copil mare. Adolescent care a refuzat mereu să crească, Kerouac a locuit cu ea şi cu Stella, cea de a treia soţie, în casa din Lowell, Massachusetts, oraşul natal, unde a şi murit, terminat de ciroză, la 49 de ani.

Una dintre cele mai răscolitoare declaraţii de iubire filială e întregul roman autobiografic al lui Amos Oz, “Poveste despre dragoste şi întuneric”, o lungă confesiune despre un trecut al cărui mister de nepătruns rămâne sinuciderea mamei. Urmează revolta faţă de tată, ruptura de învăţăturile şi aşteptările acestuia, viaţa în kibbutz şi schimbarea numelui în Amos Oz.

Metamorfoza pe care a izbutit-o Lawrence în romanul “Fii şi îndrăgostiţi”, pusă în lumină de atâtea poveşti de viaţă, dragoste sau dependenţă filială, noi şi preţioase chei de acces. Marii autori, pe care scrisul - fie el literatură sau biografie - îi dezvăluie ca veşnici copii, se arată, din astfel de crâmpeie de poveşti, cu mult mai vulnerabili, mai fragili şi cu siguranţă cu mult mai calzi decât îi recomandă istoriile literare.

8 Martie- Ziua Internationala a Femeii


8 Martie inseamna Ziua Internationala a Femeii, zi care are in spate o istorie de peste 90 de ani. A inceput sa se desfasoare la nivel mondial in 1910, in Australia la 1928, iar femeile socialiste din Statele Unite au sarbatorit pentru prima data ziua dedicata lor in 1908, ajutand astfel la conturarea acestui eveniment international.
De ce era nevoie de o astfel de zi? Motivele sunt bine justificate. Inainte de 1910, foarte multe femei munceau in tarile dezvoltate din punct de vedere industrial. Slujbele lor, desfasurate mai ales in domeniul textilelor si al serviciilor casnice, erau supuse discriminarii sexuale si erau platite mult mai prost decat barbatii. Astfel, au aparut organizatii sindicale, iar de aici pana la revolte industriale n-a mai fost decat un pas. In tarile Europei, Marea Britanie, America si Australia, femeile din toate categoriile sciale au inceput campania pentru obtinerea dreptului de vot. Desi unii socialisti nu au vazut in acest lucru o necesitate majora, altii, precum nemtoaica Clara Zetkin si rusoaica Alexandra Kollontai au luptat pentru el cu toate fortele pentru a fi acceptat ca parte indispensabila a programului socialist.
In 1903 in Statele Unite,si femeile care aveau profesii liberale luptau pentru dobandirea dreptului de vot, punand astfel bazele Ligii Uniunii Sindicale a Femeilor.
In ultima duminica lunii februarie, 1908, femeile socialiste din Statele Unite au organizat prima Zi a Femeilor, cu demonstratii prin care se cerea dreptul de vot, precum si drepturi economice si politice pentru femei. In anul urmator, la adunarea de Ziua Femeilor care a avut loc in Manhattan au participat peste 2000 de persoane. Femeile care lucrare in domeniul confectiilor au intrat in greva generala. 30.000 mii de confectionere de camasi au stat in frigul iernii timp de 13 saptamani pentru a fi platite mai bine si pentru conditii mai bune de munca. Liga Uniunii Sindicale a femeilor a platit cautiunile pentru grevistele arestate.
In 1910, a avut loc la Copenhaga a doua conferinta a femeilor socialiste unde s-a propus ca Ziua Femeilor sa devina sarbatoare internationala, ceea ce s-a si intamplat.

Prima zi internationala a Femeii s-a tinut in 19 mai 1911 in Germania, Austria, Danemarca si alte cateva tari europene. Aceasta data a fost aleasa de femeile germane, asta pentru ca la aceeasi data in 1848, regele Prusiei a trebuit sa faca fata unei revolte armate si a promis ca va face o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei.

Ziua Femeii cea mai memorabila a fost sarbatorita in 1917, in Sankt Petersburg, cand femeile au demonstrat pe strada in 7 martie, protestand fata de inchiderea muncitorilor pe o platforma de armament. Sotiile, fiicele si mamele acestora, multe dintre ele oprimate ca prostituate, au cerut incetarea acestor umilinte si sfarsitul foametei, cu care se luptasera in ultimii 3 ani.

Cu toate acestea, Ziua Internationala a Femeii a fost recunoscuta oficial mult mai tarziu, in 1975 de catre Natiunile Unite.


In loc de concluzii: 8 Martie inseamna Ziua Femeilor Militante, e ziua femeilor care lupta pentru drepturilor lor!

8 martie-"baba mea"


Potrivit traditiei, primele noua zile ale lunii martie sunt considerate „babe” de care toti ar trebui sa tina cont. Fiecare dintre noi trebuie sa ne alegem o „baba”, adica o zi din primele noua ale lui martie, si, in functie de cat de frumoasa, de urata sau de norocoasa ori ghinionista va fi, asa ne va merge tot anul.
Acesta se calculează prin adunarea numerelor care compun ziua, luna şi anul naşterii. De exemplu, eu nascuta pe 26 iunie 1992 voi avea numărul de destin 2+6+6+1+9+9+2=35; 3+5=8(baba mea e pe 8 martie-astazi) „Trebuie înţeles că este vorba despre o tradiţie şi nu e bine să se transforme în dependenţă sau superstiţie”, spune Dumitru Paraschiv, cu precizarea că este în folosul nostru să cunoaştem încărcătura şi corespondenţele fiecărui număr, înainte de a ne alege baba.

sâmbătă, 7 martie 2009

Influente culturale asupra autorului reflectate in opera. Prezenta interpretarii in cadrul individului


De fiecare dată când am citit o carte nu am putut să nu mă întreb ce anume l-a determinat pe respectivul autor să scrie despre subiectul abordat, modul în care a scris şi dacă discursul său trebuie “luat în serios” sau e doar efectul background-ului său social, educaţional, cultural. Acest lucru mi se întâmplă ca urmare a plăcerii mele de a medita, ca tendinţă către introspecţie, de a-mi pune întrebări, de orientare către cauze, nu doar către efecte, către concret. Aşadar, am încercat să citesc printre randuri, să văd dincolo de cartea pe care o ţineam în mană.
Relaţiile dintre oameni sunt rezultatul devenirii fiecăruia. În cadrul acestei deveniri intră, desigur, o sumedenie de elemente, însă eu îmi pun problema influenţei pe care au avut-o asupra noastră unele din cărţile pe care le-am citit, mai exact spus, modul existenţei discursului , adică valorificarea, atribuirea, circulaţia acestuia de la o cultură la alta alături de modificările pe care le suferă în cadrul cultural respectiv sau o parte din autorii preferaţi, iar aici mă refer la aceia care au adus o contribuţie diferită de ei, dar care ia parte la ce au lansat ei.
Oare care este relaţia dintre un autor şi opera sa? Dacă el îşi găseşte inspiraţia în realitate, înseamnă că opera sa este o imitare a realităţii. Dar pentru a face inteligibil un text, acesta trebuie interpretat de către cititor. Iar această interpretare chiar dacă este a mea, este diferită de a celorlalţi şi rămâne o interpretare.
Astfel, atunci cand citim, citim de fapt o interpretare a realităţii pe care o reinterpretăm? Citim cu plăcere un text deoarece corespunde cu interpretarea noastră, cu experienţele acumulate în viaţa şi cultura noastră? Sau îl percepem ca pe un act de creaţie şi îl apreciem ca atare?
Iar dacă autorul îşi găseşte muza în realitatea largă, parcurgându-i opera şi asumându-ne-o nu înseamnă că avem acces la o interpretare la un nivel micro? Mă întreb cum ar fi să încercăm fiecare să scriem cărţi, să avem propriile imitaţii ale realităţii.
Aşadar, problema este mai detalicată şi cu mai multe semne de întrebare decat am prezentat-o eu.
Sper, aşadar, să reuşesc măcar o parte din aceasta să o ilustrez, apeland la exemplificări şi la abordări diferite. Şi în acest caz, aşa cum spuneam mai sus, această lucrare nu este decat o altă interpretare, mai exact, o interpretare a unor interpretări.
În cartea sa, „Împotriva interpretării”, Susan Sontag, face o diferenţă între interpretarea în sensul ei cel mai larg, despre care Nietzsche spune că nu există fapte, ci doar interpretări, ea înţelegând prin aceasta actul mental obişnuit, ilustrarea unui anumit cod şi a unor reguli de interpretare.
În opinia lui Sontag, interpretarea a apărut pentru prima oara in antichitatea clasică cand mitul fusese învins de altă viziune asupra lumii, cea realistă, determinată de apariţia şi dezvoltarea ştiinţei. Aceasta îi aduce în discuţie pe Marx şi pe Freud ale căror doctrine sunt teorii agresive ale interpretării. Astfel, în cazul lui Freud, observaţiile sale sunt puse toate în paranteze ca un conţinut manifest care trebuie explorat pentru a găsi CONŢINUTUL LATENT. În cazul lui Marx sunt incluse revoluţiile, războaiele, iar pentru Freud actele ratate, simptomele nevrotice ceea ce înseamnă viaţa personală, cat şi textele, precum visul sau opera de artă care sunt evaluate ca fiind pretexte de interpretare. Însă toate aceste texte, afirmă Sontag, nu au nicio semnificaţie în absenţa interpretării: „ A înţelege înseamnă a interpreta. Şi a interpreta înseamnă a reformula fenomenul, de fapt a găsi un echivalent al acestuia. Astfel, interpretarea nu este, cum presupun mulţi, o valoare absolută, un gest mintal situat într-un domeniu atemporal al aptitudinilor.. . În anumite contexte culturale, interpretarea este una act eliberator. E un mijloc de a revizui, de a reexamina valorile, de a evada din trecutul mort. În alte contexte culturale, ea este reacţionară, impertinentă, laşă, sufocantă... Interpretarea este răzbunarea intelectului asupra artei. Mai mult chiar. Este răzbunarea intelectului asupra lumii. A interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea, pentru a crea o lume de umbre, o lume a semnificaţiilor. Înseamnă a transforma lumea în lumea aceasta . Ca şi cum ar mai exista alta. Lumea noastră este şi aşa, destul de golită, de sărăcită. Să lăsăm la o parte orice duplicate ale ei, până vom putea trăi din nou, printr-o experienţă mai puţin mediată, ceea ce avem”.
Dar cum ar fi o critică ce ar ajuta opera de artă, şi nu să-i ia locul? Autoarea susţine genul de critică ce „dizolvă consideraţiile asupra conţinutului în formă” şi factorul transparenţei care înseamnă „a simţi obiectele ca atare”.
Astăzi trăim într-o societate de hiperconsum, a vitezei, a aglomerării, a tehnologiei, cu o cultură bazată pe exces, aşa cum o anticipase Erich Fromm încă din anii ’50, iar ceea ce se întamplă este o pierdere a acuităţii experienţei noastre senzoriale. Mai mult decât atât, noi, ca cititori şi posibili critici, ar fi indicat să apreciem conţinutul unei cărţi prin prisma propriilor noastre capacităţi şi simţuri, prin cultură, familie, decat acelea ale unei alte perioade, adică recunoaşterea unor limite personale . O carte devine propria noastră experienţă, de preferat cât mai reală.
Funcţia criticii, spune Susan Sontag, ar trebui să fie aceea de a ne arăta CUM este ceea ce este şi chiar că este ceea ce este, decât să ne arate CE înseamnă.
În general, textele pot relata fapte, sentimente, trăiri sau încearcă să demonstreze cititorilor veridicitatea a ceea ce se susţine, a raţionamentelor propuse, autorul bazându-se pe ştiinţă.
Însă, opiniile sunt doar una din faţetele realităţii, ale adevărului, prin urmare cititorul posedă informaţii incomplete în încercarea sa de a-şi contura o imagine cat mai clară în dorinţa lui de a cunoaşte. Opiniile nu sunt nici bune, nici rele, nici adevărate sau false, căci altfel nu s-ar mai pune însăşi problema opiniei, dar ele par duc la rezolvarea unui caz sau cel putin, par.
Aş spune, totuşi că o carte sau orice artă, înclină spre DOVADĂ , decât spre ANALIZĂ, adică mai degrabă spre intenţionalitate, prin existenţa unor finaluri.
Spre exemplu, Camil Petrescu, filosof şi scriitor român, în cartea sa „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, prezintă iubirea din perspectiva formării sale ca filosof, ca experienţă de viaţă, îndepărtându-se de romanul realist obiectiv, astfel, în romanul său apare utilizarea persoanei întâi şi a monologului interior, care erau elemente noi, în deplină concordanţă cu abordările şi preocupările din planul european din acea perioadă. Personajele trăiesc drama inflexibilităţii conştiinţei, sunt caracterizate de pasiune, luciditate. Cartea arată cum s-a întâmplat povestea de iubire, chiar termenul „iubire” fiind ambiguu, nu însă şi de ce s-a întamplat. Tot sensul cărţii e că nu explică nimic, respingând astfel cauzalitatea. Prin majoritatea operelor sale, Camil Petrescu încearcă să dovedească că femeia înşeală, chiar personajele principale stabilnd că ceva s-a întâmplat, ceva care a schimbat bunul mers al relaţiei de iubire. Dovada este un mod desăvârşit de a argumenta, dar nu trebuie uitat faptul că numai ceva ce exista de la început este dovedit la sfârşit. Analiza, pe de altă parte, este interminabilă, existând mereu domenii noi ale cauzalităţii, noi perspective de abordare.
Pentru a arăta în continuare cum este văzută iubirea, voi face referire la Eric Fromm, psiholog şi filosof şi la cea mai populară carte a sa - „Arta de a iubi” care a completat, a recapitulat aspectele naturii umane ca influenţă asupra iubirii. Teoria acestuia asupra iubirii începe prin a explica starea de izolare funciară a individului care duce la anxietate. Iubirea, în viziunea sa, este un afect pasiv şi ar trebui să fie o procupare a indivizilor spre înţelegerea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre ei, care, ca şi în cazul unei arte, e nevoie de teorie şi practică. Nu o să insist pe acest aspect, dar o să prezint câteva diferenţe dintre concepţia sa şi a lui Freud. După Fromm , atracţia sexuală dintre sexe este doar parţial motivată de nevoia înlăturării unei tensiuni. Ea reprezintă în principal , o nevoie de unire cu polul sexual opus, spre deosebire de Freud care a accentuat ideea de libido şi refulare. Arătând faptul că Freud a considerat eronat că iubirea este doar expresia sau sublimarea instinctului sexual , că scopul dorinţei sexuale este doar înlăturarea unei tensiuni chinuitoare , Fromm susţine că atracţia erotică nu se exprimă exclusiv prin atracţia sexuală . Există o masculinitate sau feminitate a caracterului, alături de masculinitatea sau feminitatea în funcţia sexuală.
Mai mult, Fromm îşi începe cartea cu interpretarea mitului lui Adam şi Eva, în majoritatea operelor sale fiind influenţat de interpretarea Talmudului - o acumulare până în secolul cinci e.n. de opinii docte, ce conţin elemente de legendă şi folclor.
Fromm a decoperit o discrepanţă în afirmaţiile lui Freud înainte şi după Primul Război Mondial. Dacă înainte de Primul Război Mondial, Freud descria impulsurile ca o tensiune între dorinţă şi refulare, dupa război, vorbea despre elemente biologice.
În cartea sa, “ Ce este un autor”, Michel Foucault, afirma: “ ... numele autorului nu trimite, asemeni numelui propriu, din interiorul unui discurs către individul real şi exterior care l-a produs, ci circulă într-o oarecare măsură, la limita textelor, pe care le decupează, cărora le urmăreşte contururile, cărora le manifestă modul de a fi sau, măcar, îl caracterizează. El manifestă evenimentul pe care îl constituie un anumit ansamblu discursiv şi se referă la statutul acestui discurs în interiorul unei societăţi şi al unei culturi. Numele autorului nu se află situat în starea civilă a oamenilor, nici în ficţiunea operei, ci în ruptura care instaurează un anumit grup de discursuri şi modul lui singular de a fi.”
Este important de adăugat că, în ceea ce priveşte discursul, se poate vorbi de autorul a mai mult de o carte. Putem spune despre autori ai unor tradiţii, al unor discipline ce funcţionează ca fundament pentru alte discipline, pentru alte cărţi.
Astfel, Freud şi Marx despre care vorbeam la început, dar nu numai, sunt mai mult decât autorii propriilor cărţi, spre deosebire de autorul unui roman care va rămâne doar autorul propriului roman, ei au lansat o nelimitare a discursului.
Dar chiar autorul de roman poate aspira la mai mult, el poate face posibil o anumită operă de artă, iar funcţia de autor depăşeşte cu mult opera sa, aşa cum Camil Petrescu, a iniţiat romanul subiectiv şi tehnica inrospecţiei la noi în ţară.
La fel cum susţinea şi Foucault, cred că ar trebui să renunţăm la ideea clasică de autor care este văzut ca o sursă inepuizabilă de semnificaţii, de sensuri.
Părerea mea este că noi delimităm, prin caracteristicile culturii noastre, circulaţia ficţiunii, iar în acest sens trebuie să avem mereu prezentă în minte ideea că o carte este o interpretare care poate fi o bază pentru alta, este o imitaţie a realităţii, un “mimesis” cum spunea Platon, poate fi reinterpretată, depinzând de foarte mulţi factori, printre care unul foarte important - cultura.
Interiorizarea unor concepţii din cărţi a contribuit la devenirea mea. Aşadar, port în mine o parte din imitarea realităţii care îmi determină “discursul “ meu non-verbal sau verbal, depinde de situaţie, prin care ceilalţi mă “ interpretează” şi prin care eu semnific în această lume.